duminică, 15 iulie 2012

Ochii tăi lihniți de iubire sunt mereu atenți, pregătiți să atace orice frumusețe, oricât de trecătoare, ochii aceia ai tăi sunt mari, mirați, pierduți în atingerile din trecut, sunt niște ochi neobosiți și nesătui. Eu am vrut să cunosc frumusețea trupului tău gol, pentru că așa tu te simțeai liber...și te-am descoperit altfel, atât de curat, așa cum tu nu te mai știai de ceva vreme...zace pierdută în tine atâta frumusețe cum nu știu a-ți explica, ești sedat, liniștit și ambițios când cu ochii închiși refuzi. De ce nu ești tu liber, de ce nu-ți ieși din trupul tău prea frumos? de ce nu ești tu liber și de ce urli sălbatic, încercând să-ți găsești eliberarea în trupurile altora? Ca un sculptor, cu buzele, am vrut să te redau ție cu totul, cum Brâncuși reda zborurile păsărilor lui, cum cu dalta reda feciorie femeilor iubite, în pietrele acestea. Atât de mult te cauți în alții, ca și cum la începutul vieții tale ai fost sfărâmat și acum strângi părticelele mici din fiecare femeie pentru a te reîntregi. Parcă te-ar fi născut fiecare femeie pe care o atragi, parcă o rogi pe fiecare să te nască, să te refacă, din atâtea trupuri poate vei construi o mamă, să te redea ție, când tu zaci ca un zeu, atât de frumos, pierdut în tine. Zaci omule, zaci, ca eu să te pot asista în toată liniștea aceasta fermecătoare și morbidă, ca și cum l-aș păzi ca o nebună pe Dumnezeu mort lângă mine. Cât farmec în ochii lui pierduți și părăsiți, un Dumnezeu absent din el însuși. Când revii printre morții lumii de azi, iar te arunci ca din cascadă în apa altor vieți, te scalzi în toate ale lor, te răcorești până ce hainele ți se lipesc de trup și-ți amintesc din nou de el, trupul tău ca un puzzle, trupul tău de mort frumos ce se vinde ieftin. Să bem toate sticlele, să ne curgă și sânge din cerul gurii de mestecat cioburile sticlelor sparte, să bem până într-atât încât de amarul și săratul nostru sânge, care ne inundă, nu o să mai simțim gustul licorii găsite, pentru care am băut. Dar să bem, să bem, să bem până când nici în trup nu mai zace nimic, nici trupul nu mai este trup, până când paznicul va păzi cataflcul gol în amintirea zeului. Iar tu în toate astea nu ești decât alb și perfect, alb și albastru, alb și fin, alb și blond, alb și absent și cald și pierdut, alb și cu vinișoare albastre, semn că exiști încă în tine, deși te cauți doar în exterior. Iar eu aștept să deschizi ochii...ce oglindă să-ți aduc, în ce râu, în ce mare, în ce infinit să te vezi, ironicule, sensibilule, pragmaticule, irealistule, caldule , absentule, om cu ochi mari ce se dăruie cu totul, cu drag, cu nonșalanță, cu sălbăticie, oricui...până ce zace mereu în somnuri adânci, lipsit de vlagă, visând iar și iar să fie șlefuit de trupurile altora. Atât de șlefuit până la nihilism, până când o să se spună despre tine: în piatra aceea va fi fost un zbor, piatra aceea era infinitul, dar infinitul a fugit de sine, s-a strivit și a murit. Caldule, frumosule.

Niciun comentariu: