duminică, 15 iulie 2012

Ochii tăi lihniți de iubire sunt mereu atenți, pregătiți să atace orice frumusețe, oricât de trecătoare, ochii aceia ai tăi sunt mari, mirați, pierduți în atingerile din trecut, sunt niște ochi neobosiți și nesătui. Eu am vrut să cunosc frumusețea trupului tău gol, pentru că așa tu te simțeai liber...și te-am descoperit altfel, atât de curat, așa cum tu nu te mai știai de ceva vreme...zace pierdută în tine atâta frumusețe cum nu știu a-ți explica, ești sedat, liniștit și ambițios când cu ochii închiși refuzi. De ce nu ești tu liber, de ce nu-ți ieși din trupul tău prea frumos? de ce nu ești tu liber și de ce urli sălbatic, încercând să-ți găsești eliberarea în trupurile altora? Ca un sculptor, cu buzele, am vrut să te redau ție cu totul, cum Brâncuși reda zborurile păsărilor lui, cum cu dalta reda feciorie femeilor iubite, în pietrele acestea. Atât de mult te cauți în alții, ca și cum la începutul vieții tale ai fost sfărâmat și acum strângi părticelele mici din fiecare femeie pentru a te reîntregi. Parcă te-ar fi născut fiecare femeie pe care o atragi, parcă o rogi pe fiecare să te nască, să te refacă, din atâtea trupuri poate vei construi o mamă, să te redea ție, când tu zaci ca un zeu, atât de frumos, pierdut în tine. Zaci omule, zaci, ca eu să te pot asista în toată liniștea aceasta fermecătoare și morbidă, ca și cum l-aș păzi ca o nebună pe Dumnezeu mort lângă mine. Cât farmec în ochii lui pierduți și părăsiți, un Dumnezeu absent din el însuși. Când revii printre morții lumii de azi, iar te arunci ca din cascadă în apa altor vieți, te scalzi în toate ale lor, te răcorești până ce hainele ți se lipesc de trup și-ți amintesc din nou de el, trupul tău ca un puzzle, trupul tău de mort frumos ce se vinde ieftin. Să bem toate sticlele, să ne curgă și sânge din cerul gurii de mestecat cioburile sticlelor sparte, să bem până într-atât încât de amarul și săratul nostru sânge, care ne inundă, nu o să mai simțim gustul licorii găsite, pentru care am băut. Dar să bem, să bem, să bem până când nici în trup nu mai zace nimic, nici trupul nu mai este trup, până când paznicul va păzi cataflcul gol în amintirea zeului. Iar tu în toate astea nu ești decât alb și perfect, alb și albastru, alb și fin, alb și blond, alb și absent și cald și pierdut, alb și cu vinișoare albastre, semn că exiști încă în tine, deși te cauți doar în exterior. Iar eu aștept să deschizi ochii...ce oglindă să-ți aduc, în ce râu, în ce mare, în ce infinit să te vezi, ironicule, sensibilule, pragmaticule, irealistule, caldule , absentule, om cu ochi mari ce se dăruie cu totul, cu drag, cu nonșalanță, cu sălbăticie, oricui...până ce zace mereu în somnuri adânci, lipsit de vlagă, visând iar și iar să fie șlefuit de trupurile altora. Atât de șlefuit până la nihilism, până când o să se spună despre tine: în piatra aceea va fi fost un zbor, piatra aceea era infinitul, dar infinitul a fugit de sine, s-a strivit și a murit. Caldule, frumosule.

joi, 5 ianuarie 2012

Crai Nou

Pe cand la cuibu-i pasarea zboara
C-un tipat jalnic ca un suspin
Si, plecand capul sub aripioara,
Pe creanga mica adoarme lin,
Zamfira trista din cort iesise
Si cu ochi umezi lung se uita
La cornul lunii ce se ivise,
Varsand pe frunte-i lumina sa.
De cand in lume gingasa fata
Zambea ca floarea de pe campii,
Numai de soare fu sarutata
Pe sanu-i fraged, pe-ai sai ochi vii.

Parul sau negru ca nori de ploaie
De-a lung pe umeri neted cadea.
Ades copila mandra, vioaie,
De soare-n paru-i se ascundea.

Iar cand pe frunte-i ducea cofita
Cu apa rece de la izvor,
Cand era umeda-a sa gurita
Si-i salta floarea pe sanisor,
Toti trecatorii simteau deodata
O sete mare in pieptul lor;
Beau multa apa, catand la fata,
Si urmau drumul oftand de dor.
Ea canta dulce ca ciocarlia
Ce ciripeste vesel in zori,
Si suna gingas atunci campia
Ca de un freamat de Zburatori.
Ades batranii, stand impreuna
Si ascultand-o pe langa foc,
Trageau cu sortii, noaptea, la luna,
Si vesteau fetei mare noroc.
Dar intr-o seara, sus, pe movila,
O Baba Cloanta, din bobi tragand,
I-a zis cu spaima: Sa fugi, copila,
De strain mandru, cu glasul bland!

De-atunci Zamfira in multe randuri
Vedea o umbra zburand prin nori,
Si toata noaptea sta ea pe ganduri
In doruri tainice, in dulci fiori.
Acum ea, trista, din cort iesise
Si cu ochi umezi lung se uita
La cornul lunii ce se ivise,
Iar glasu-i jalnic asa canta:
Crai-nou, stralucite!
Plansa m-ai gasit,
Cu ganduri mahnite,
Cu chipul cernit.
Inima-mi jeleste,
Dar nu stiu ce vrea;
Nu stiu ce doreste
Inimioara mea.
Caci aude noapte
Freamate de zbor,
S-apoi blande soapte
Ce-i soptesc din nor.
Iar a zilei raza
Cand luceste sus,
Mult apoi viseaza
Visul ce s-a dus.

Crai-nou! vin cu bine,
Cu bine te du,
Dar jalea din mine
Sa nu mi-o lasi, nu!

Sa ma lasi cu salba
De galbeni frumosi,
Cu naframa alba
Si iminii rosi.
Sa ma lasi ferice,
Cu doru-mplinit,
Zburand tu de-aice,
Crai-nou mult iubit!
Iata ca-n valea cea-ntunecata
Un strain mandru atunci trecu,
Auzi glasul, veni indata
Si-n calea fetei pe loc statu.
Blanzi erau ochii, blanda-era fata,
Bland era glasul celui strain!
Caci trecu noaptea, si dimineata
Gasi copila fara suspin.
Trei zile-n urma ea avea salba,
Salba de galbeni pe-al sau grumaz,
Avea pe frunte naframa alba,
Iar flori nici una pe-al sau obraz!

Trei zile-n urma Crai-nou se duse,
Si, cu el, mandrul strain pieri,
Sarmana fata in drum se puse
Si mult il planse, mult il dori!
Trei zile-n urma, colo, pe vale,
Ramase singur un biet mormant!
S-ades de-atunce un glas de jale
Soptind s-aude astfel prin vant:
Tu, ce spui vesel, sus, pe movila,
La cornul lunii tainicu-ti gand,
Cand vine noaptea, fugi, fugi, copila,
De strain mandru, cu glasul bland!