joi, 31 martie 2011

Struguri

Bunica mea implineste 80 de ani in 15 aprilie. M-am intors din Timisoara si desi planificasem pe a doua zi asteptata vizita la ea, m-am hotarat sa merg chiar in aceeasi seara in care ajunsesem.
Ne-am uitat in albumul cu poze al satului sau natal. Imi arata mie si tatalui meu o binecunoscuta poza realizata cand bunica avea doar 18 ani si era in ansamblul de dansuri al satului si imi spune: "aici Tata Nitu mi-a adus struguri. Inca strugurii nu erau copti , dar el mi-a adus niste ciorchini mari de struguri."
Cu ce ramanem dupa viata acasta? Ce ramane cel mai important? au trecut 62 de ani de atunci, fata Aurica s-a casatorit cu tanarul Ioan- Tata Nitu pt noi-, au avut 4 copii, au construit o casa impreuna, au trecut prin nenumarate greutati, unul din copii a murit, altii sunt plecati, nepotii la fel si multe alte evenimente de zi cu zi , toate la fel de importante s-au perindat prin viata lor.
Si din toate cele bune si rele, necazuri si bucurii cat de vie a ramas bucuria aceea simpla, de care si acum bunica e mandra:" aici Tata Nitu mi-a adus struguri!" Cat o fi insemnat pe atunci pentru tanara fata ca Ioan al ei i-a adus niste ciorchini mari, necopti si i i-a daruit ei si nu alteia.
Nu pot sa nu-mi amintesc de cuvintele psalmistului: "Si femeia mea ca o vie roditoare..." si bunica mea, tanara si necoapta s-a casatorit la acea varsta de 18 ani, dupa care a urmat ca bunicul sa plece catana in timp ce ea astepta primul copil, sa ramana orfana de mama, sa coordoneze lucrarile la casa si sa se ocupe de gospodarie.
Micuta, agera, harnica si inteleapta a urmat tot cursul vietii fara sa carteasca, asa am stiut-o eu pe bunica mereu si cu un respect deosebit pentru bunicul, care pesemne nu facea atat de multe practic, insa era capul familiei si era un om inteligent, taran cu gandirea limpede si preocupari intelectuale. Gandirea lui s-a reflectat in modul cum au crescut copiii , deschisi spre lume si spre problemele reale si de demnitate ale vietii. El a murit si ne-a lasat cu amintiri frumoase si cu mandria de a fi din neam de ardeleni. Mandria asta se regasea inscrisa parca pe fruntea aceea inalta, in tonul vocii- pe care il regasesc din cand in cand la unii oameni ce au trait in zona noastra si ii iubesc instantaneu avand impresia ca mi-l aduc pe bunicul din ceruri si ca scopul lor de a trai este pentru cateva momente, doar acela de a mi-l aduce mie pe Tata Nitu.
Mi-e atat de draga povestea acestor tarani care s-au hotarat ca evolutia familiei lor se poate face mutandu-se la oras si au vandut pamanturi pentru un petec de casa in oras. Acesti tarani care din randuiala lor simpla, dar atenta, au tinut 4 copii si au trait o viata alaturi intelegandu-si tacit unul altuia pacatele, nevoile, mandriile si originea. Dragostea lor nu a fost dintre acelea patimase, ci socotita parca dupa neamul ce se putea naste. Bunica a fost ceruta ca femeie harnica, de casa, inteleapta, bunicul a fost dorit ca barbat voinic, inteligent si ager la minte . Au mers intr-o directie amandoi construindu-si existeta in spatiul inconjurator si cu oamenii care in acele vremuri insemnau mult unul altora. Relatiile erau importante pentru ca oamenii erau de nadejde si-ti erau sprijin si era o demnitate inainte pe care te puteai baza.
Bunica mai avea inainte de toate credinta: "Ca fara credinta in Dumnezeu nu facem nimic" sau cum spune ea" Dumnezeu dragutu'ti ajuta, sa te rogi..." asa au trecut anii de munca si s-au casatorit copiii si asa bunica s-a retras in chilioara ei cu Psaltirea mereu deschisa, cu lumanarea pe masuta, cu pozele alb negru ale copiilor si a parintelui Arsenie. Asa sta ea si asteapta vesti, cand se marita fetele, ce ai mai facut cu baiatul acela, cati ani are, e din familie buna, ce lucreaza?
I-o fi frica bunicii ca via se usuca? I-o fi teama ca roadele muncii ei nu vor aduce mai degraba rod? Cumva si noi amanam raspunsul, mie insumi mi-e teama ca la prima veste se va incehia povestea bunicii pentru a incepe povestea cea noua si teama asta o simt cu fiori in tot corpul si acum...mai avem noi oare puterea bunicii, a Auricai de 18 ani? Avem in schimb grija de maine pe care bunica i-o dadea lui Dumnezeu in timp ce mainile ii lucrau. Mai ofera baietii struguri mari necopti ? Este probabil mai la-ndemana punguta sigilata de stafide cumparata de la magazin... si pe deasupra sunt dulci stafidele...
Bunica (mica si zambitoare) m-a asteptat ieri in poarta,la plecare m-a condus: "Doamne ajuta! sa mai vii!" Pesemne nu prea am avut vesti nici de data asta...

joi, 17 martie 2011

Intalnire

este aproape de neinteles momentul in care intalnim anumite persoane in viata noastra.
Neasteptat, la momentul potrivit, aducand viata si multa bucurie, apoi, dupa ce am beneficiat de toate acestea, omul dispare, nevazut. Si luam disparitia lui ca pe ceva firesc, destul de repede revenim la ritmul nostru de viata, desi acum este schimbat, purtand insigna omului intalnit.
Dupa un timp ne dam seama ca a fost cea mai potrivita intalnire, ca a adus cele mai scurte si mai profunde momente de implinire marcate de o iubire neconditionata , neterminata in timp si spatiu. Se va repeta, vor mai trece 1000 de ani? S-ar dilua oare continutul daca acele momente de intalnire s-ar transforma intr-o mie de ani in care sa ne simtim mereu prezenta unul altuia? Nu stim.
Pastram insa familiartitatea tactila a gesturilor noastre, a mainilor, a scurtelor atingeri , dar mai mult plecam la drum purtand in spate privirea celuilalt catre un taram indepartat, aflat parca dincolo de munti, de aer, de moarte. Si apoi urmeaza dorul si neputinta de a mai cuprinde sau de a ne mai lasa prinsi in brate de astfel de clipe,ce se tes parca pe o panza a eternitatii. Si-mi amintesc de panza Penelopei, dar nu, a noastra nu trebuie descusuta pentru ca atat de rar si de incet se tese incat cu greu anticipam eternitatea. Probabil ca la un moment dat o sa ne pierdem fara de timp pe panza asta tesuta in viata reala si o sa ne regasim apoi in eternitatea spre care acum abia nazuim sa privim.
Si totusi, incorsetati de materia trupurilor noastre ezitam sa oferim mai mult, sa ne eliberam sufletul din noi spre a ne darui si altora.