joi, 9 decembrie 2010

Despre munti si dor

Sa plangem sub munti
Copiii carunti
De griji si de foame

Cu ochii mai mari
Orbiti de Lumina
Traiesc intr-o sfera
De jale prea plina

Dar este nevoie
De jertfa si zeghe
In neamul acesta al 'nost
Cum este nevoie de veghe

O doina de-ti cant
De dor strigatoare
Ai spune ca-ti cant
A lumii stansoare

Dar dorul meu canta
A cerului stare

miercuri, 8 decembrie 2010

Libertatii

Sa nu-ti inece spiritul, credinta
Aceasta societate inumana
Sa nu-ti stinga flacara privirii
Aceasta lupta impotriva firii

Si ca dragostea-n pridvor sa-ti creasca
Sa nu uiti sa cinstesti sarmana tara noastra
cu sufletul la ceruri
desprins de pe pamant,
iar trupul
sa iti pastreze lutul
atat cat sa-l dai unei cruci

miercuri, 24 noiembrie 2010

Oglinda ucenicului

Oglinda asta nu-i a mea
Nu nu!
Nici pret nu dau pe ea
E-a lumii, posibil...

-Va picura sange...
-Nu cumva ati ascuns oglinda in suflet?

-Eu? Sunt ranit?
Cum, de unde imi picura sange?

-Prbabil oglinda e sparta
-Nu vreti s-o lipiti?

-Nu stiu ce zici
Mie nu-mi plac oglinzile
Eu nu ma uit niciodata in oglinda

-Atentie!Muriti!

-Eu?!Mai am de trait...

-Dar stai intr-o balta de sange
e-al dumneavoastra

-Nu stiu ce zici, eu nici sange nu am
Nici puls, nici suflet
Lasati-ma-n pace!

-V-aduc un lipici.
Oglinda se poate reface

-Nu stiu ce vorbiti
Vreau pace!

-Eu tac, ea nu tace
e-a lumii frustrare si infrigurare
Captiva in suflet e-oglinda lumii tale

-Ha !Ha!Ce lume?
In mine traiesc doar oamenii liberi
Oglinda...nu stiu ce-are...
Dar nu-i a mea! Un ban nu dau pe ea!

-Ssss...nu mai vorbiti, sunteti ranit
Priviti in oglinda! Sunteti acolo
Va rog sa nu muriti

Priviti oglinda lumii
Si sufletul fapturii
Stingandu-se incet

-Sa nu murim! Sa nu murim!

-Se pierde un suflet
Dar noi, oglinda
Stam vie si moarta in voi

Intoarcere


Stapane, Stapane
Mai cheama si-un cane
Sa-mi roada aripile
Sa pregete visele.

Spre sear-as pleca
De tu m-ai lasa
Sa culeg merele
Din vestede suflete

Cu dorul din noi
Canta-ti -vom apoi
Suflarea din noi.

Danseaza hieratic
In zgomotul tragic
si mut
Copilul pierdut
printre crengi

Noi fost-am copaci
Acum deradacinati
Fost-am si frunze
Ale aceleiasi crengi
Acum draga om nici sunete
sunete, plapande sunete
nu poti sa mai legi

Din frunze
si vant ne-om face candva
macar in adieri
sa simti, sa simt
prezenta ta si-a mea.

Asteapta , asteapta
o zi si mai larga
o noapte mai alba
cu zori mai albastre
Asteapta, ne-asteapta
o iarna si-atat.

E mult, e putin?
Nu-i albul divin?

joi, 11 noiembrie 2010

Manifest pentru sănătatea Pământului

Aproape am ajuns să ne mândrim
Că mai rapid în acest veac se moare,
Că noi ne-mbolnăvim şi suferim
De boala bolilor fără scăpare.

Stupizi actori ai tragicului rol,
Mai şi avem puterea inumană
De a vorbi despre acestă rană
Ce va lăsa pământul strep şi gol.

Noi sântem fiii veacului bolnav,
Noi sântem canceroşii de elită.
Nu ne mai vindecăm cu niciun praf,
Bieţi iovi pe o planetă părăsită.

Şi mai avem şi straniul obicei
De-a spune, şi-n piept a ne şi bate
Că moartea ne-a făcut averea ei
Vânzând înstrăinata sănătate.

Şi chiar acum, când eu acestea scriu,
Când vă vorbesc plângând la fiecare,
Pentru un om sub cer e prea târziu...
Un om măcar ireversibil moare.

Oameni politici încă sănătoşi,
Bărbaţi puternici situaţi la cârmă,
Priviţi acest pământ de canceroşi!
Uitaţi-vă voi înşivă în urmă!

De nu cumva sunteţi şi voi pândiţi
Şi de sfârşitul nu vă e departe,
De nu v-a pus în drum ca să-i stârniţi
Ogoare de cenuşă muma moarte.

Şi dacă vă convingeţi că-i real,
Că omul hăituit de moarte este,
Că zeul lumii cade de pe cal
Străpuns ca de leucemii celeste,

Dacă nevasta unuia stă sub
Puterea bolii mari ca într-o cuşcă,
Dacă e cancer într-al lumii trup
Şi-n nervii ei miros de praf de puşcă,

De ce luptaţi cu armele de foc
Şi-aţi dus mortea la perfecţiune?
De ce nu puneţi banii la un loc
Pentru aflarea leacurilor bune?

Ca nu atât un ne-nsemnat câştig
Al vreunui doctor să ne enerveze,
Ci banii daţi pe moarte şi pe frig
Să pună omenirea-n paranteze.

Nu-i număraţi ilustrului chirurg
Banii luaţi pe grave operaţii
Dacă nu ştiţi şi banii care curg
Ca să distrugă rase, neamuri, naţii!

Mătuşa mea face economii
La gaz, lumină şi ades la carne
Fără a-nţelege şi a şti
Că-n spate omenirea-i pune coarne.

Degeaba sânt chemaţi marii sărmani
Cureaua să o strângă cu credinţă,
Când voi zvârliţi fără vreo trebuinţă
Sudoarea lor şi-a sutelor de ani.

Ne mor părinţi de cancer şi ne mor
Copii şi fraţi, şi cunoscuţi şi rude
Nimic n-amână ora morţii lor,
Urechea cerului nu-i mai aude.

Am merita şi noi să mai trăim.
Daţi banii noştri pentru sănătate,
Că astăzi am ajuns să ne mândrim
Cu boala nostră, prima între toate.

Vrem viaţă pentru cei ce i-am născut.
Vrem viaţă pentru noi, aflaţi în viaţă,
Că moartea chiar în noi lucrează mut
Acum, când noi vorbim despre viaţă.

Vrem să trăim! Putem să dăm şi şperţ
Pentru măcar un an de sănătate.
Opriţi vă implorăm acest comerţ
De moarte şi de tot ce nu se poate.

Oameni politici, bunii noştri fraţi,
Noi v-am cedat şi ranguri şi proporţii.
Dar nu putem continua.
Stopaţi această competiţie a morţii...

Adrian Paunescu

marți, 24 august 2010

Descriere:persoana intai, singular

Eu sunt o betivana
a noptilor de vara
eu sunt ca o tacere
a unui strigat mut
de vrei
sunt adiere
in sufletul pierdut
eu sunt o pasare
neobosita parca
spre zari inmiresmate
eu ma grabesc s-ajung
eu sunt ca o fantana
secata dupa ploaie
eu sunt ca si pamantul
in care m-am pierdut

Noatea marii betii

Pasi, de osti frinte prin oras,
Sunt pline de-un intuneric glas,
Si de-un refren sinucigas,
Si in noaptea asta de faclii,
Ne vom uri, ne vom iubi,
Si vom preface noaptea-n zi.
Hai, cetatea nu mai are rai,
Stai, iubirea nu mai are grai, n-are grai,
Eu, abia incap de dorul meu,
Mi-e deznadejde si mi-e greu,
Mi-e foarte greu, mi-e greu.

Haide, haide, ce-o fi o fi,
Sa prefacem noaptea in zi,
Asta-i noaptea marii betii,
A marii betii, si fie ce-o fi.

Hei, barbate cauta femei,
In porti se-nvart deodata chei,
Toporul lui taie miei,
Noi, ne cautam plingind prin ploi,
Potopul zilei de apoi,
E cartalat din doi in doi.
Hai, turnirul nu mai are cai,
Stai, la mine-n sange hai si stai, hai si stai.
Tu, mai joaca ultimul actor,
Tu nu esti eu, eu nu sunt tu,
Eu nu sunt tu, sunt tu.

(Ion Aldea Teodorovici)

duminică, 25 iulie 2010

Ce dor mi-e de ceruri!

Pribeag trec prin viaţă ca-n orice poveste,
Iubesc omeneşte şi poate divin,
Dar peste durere atâta cât este,
Ce dor mi-e de ceruri şi nu e puţin.

Sfios scriu o vorbă ca-n orice iubire
Şi poate doar astfel eu dorul alin
Şi peste îngheţuri de rară simţire,
Ce dor mi-e de ceruri şi nu e puţin.

Năuc aştept toamna ca-n orice visare
Şi poate doar astfel am sufletul plin,
Sperând într-o veste ce vine din zare,
Ce dor mi-e de ceruri şi nu e puţin.

Nostalgic mai cred în iubiri fără vină
Şi poate doar astfel răbdarea mi-o ţin,
Deşi aşteptând să se aprind-o lumină.
Ce dor mi-e de ceruri şi nu e puţin.

Nu-i chip să se nască iubirea cea mare
Şi dorul m-ajută să trec peste chin,
Aş spune adio din of-ul prea tare,
Dar dor mi-e de ceruri şi nu e puţin...

poezia nu imi apartine, pe aceasta cale cer iertare autorului ca nu am cerut voie sa o public, exprima insa atat de bine starea mea de azi...cer iertare din nou si multumesc

duminică, 20 iunie 2010

Gândul 2

Lasati-mă să spun cuvântului despre voi
Iubiri înghiţite de zori
Şi de fugiţi lăsaţi-mă să scriu
Să scrijelesc gândul chiar monocrom, târziu
De frica-mpărtăşirii nu vreau sa mor în veci
Mai bine e să sufăr priviri mirate, reci
Mai bine este vai, iubirea să-mi refuzi
Decât să taci stingher în necuprinse rugi.
Eu nu stiu daca e doar un noroc de-al meu
De-a fi iubită doar, mai mult de Dumnezeu
Dar despre ale voastre furnici de sentimente
Ştiu clar ca mi-aş dori să fie mai concrete.
Mi-e dor de un copac cu umbra neschimbată
Şi de copilarie cu ziua neintinată
Mi-e somnu-n trup şi totu parcă-i vrajă
Iar eu un flutur parcă
Ce zbor către apus
Si e tot mai albastru apusul ce mă cheamă
Şi nu mă mai desprind din vechea astă ramă-
De infinit ..
Cuprins intr-un unic suflet
Negăsit, nevăzut, nebănuit

sâmbătă, 19 iunie 2010

Biografie

Unde şi cum m-am ivit în lumină, nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind
În mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt ochii plini.
De umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.

Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură
am cântat şi mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară.

Lucian Blaga

sâmbătă, 1 mai 2010

Şi iar mi-i sufletul la tine...

...Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot...

Aşa!... dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă...

Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer...
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură...
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer...

Din volumul "Şoaptele amurgului", 1920 Elena Farago

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Primavara Inutila


"Sufocata de viata cu program
Si de-acelasi “va urma” cotidian
Al savantilor cu barba, cu sosoni si ochelari —
Pedagogi si profesori octogenari
De algebra, geografie si pian —
Primavara
A izbit cu pumnu-n geam
Si-a fugit din pension
De la “Notre-Dame de Sion”.
I-am citit isprava-n calendar
Si-am pornit indata dupa ea
S-o-ntalnesc in Cismigiu
Sau la Sosea,
Cum faceam alt’data-n fiecare an,
Cand eram si eu ca ea — un licean
Cu frecventa cursurilor pe... trotuar...
Dar de data asta, nu stiu cum,
N-am dat nici macar de urma ei pe drum....
Poate n-am mai cunoscut-o eu...
Poate drumul ei si drumul meu
S-au schimbat de mult,
Si-acum
Nu mai fac acelasi drum...
Sau pe drumul de la Ateneu
Pana la Sosea
Si hipodrom
Primavara n-a-ntalnit in capitala nici un om
Sa-i ureze ca pe vremuri “bun sosit”.
Si probabil ca de ciuda in oglinda s-a privit,
Si-a dat seama c-a visat,
C-a spart geamul doar in vis
Si ca visul evadarii n-a fost vis adevarat!...
Primavara, primavara,
Inutila mea fecioara,
Nu cumva te-ai sinucis?..."

Ion Minulescu

duminică, 21 martie 2010

miercuri, 20 ianuarie 2010

Dar

Se joaca fulgii la fereastra,
e drumu-aprins de felinare
cararea unui sfant ecou...
Iar eu zambesc usor
caci ninge bland, ca in povesti
Ma uit la crengi si-ncep a rade
se zbat si aripi ingeresti

E-n suflet atata bucurie,
ma mir cum de incape-n cer,
copii se nasc spre mantuire
si cantu' ncremeneste-n ger.

E cantul sfant, vers din Psaltire
e iarna grea tot mai usoara,
cobori in gand cu-o lumanare
si-aprinzi lumina-n a mea seara.

E tainica povestea-aceasta,
prea tainica, caci nu o sti,
dar cerul insusi o cunoaste
si vine spre-a te lamuri.

luni, 11 ianuarie 2010

Gand pozat in suburbii


Iata-te in pragul cautarii
al nebuniei trecutului uitat
pastrat in buzunare
de haine vechi
Canta-mi ! Canta-mi!
Si ameteste-mi visul ramas
prin vechi odai
deschide-oblonul vechi
priveste viitorul
Iti place?
Pastreaza doar decorul
Si lasa-ti sufletul in pace
Sa fuga, sa danseze-n
colb tarziu de vara

Iubirea a ramas pe scarile-nserarii
si podul e pustiu
si ceaiul s-a racit
si paturile-asteapta
zambetul...
prea dorit

Clipa aprinsa
ma prinde in brate
si poarta-ma
n-am inghetat
sunt doar un gand uitat

Paznic

E alb.
Campul
si ingerii-s absenti
Zadarnic rotim noi cuvintele iubirii
Sa ne-mbracam in straie albe
ca mirii,
nu suntem demni.
Visam coroni de floriinmiresmate
udand mereu cu lacrimi
gradina-n buruieni

Si lacrimile-s gheata
tot sufletului nostru
Noi, sa traim nu stim.
De Soarele rasare
e dupa munti, departe
si nu ne-ncumetam a ne apropia
Sa nu care cumva sa fie secetos
Raul murdar, din sufletul ghetos

Si tot murim treptat
cu flacara in candeli
lasam si cer pastrat
de sfinti si de arhangheli
pamantul insusi este preacurat
pentru a noastre trupuri
traite in pacat

Si-n timp,
al meu suflete, sa stai
de veghe, peste-acest taram
plin de copaci
crescuti de chin
cu crengile tot in pamant.