duminică, 15 iulie 2012

Ochii tăi lihniți de iubire sunt mereu atenți, pregătiți să atace orice frumusețe, oricât de trecătoare, ochii aceia ai tăi sunt mari, mirați, pierduți în atingerile din trecut, sunt niște ochi neobosiți și nesătui. Eu am vrut să cunosc frumusețea trupului tău gol, pentru că așa tu te simțeai liber...și te-am descoperit altfel, atât de curat, așa cum tu nu te mai știai de ceva vreme...zace pierdută în tine atâta frumusețe cum nu știu a-ți explica, ești sedat, liniștit și ambițios când cu ochii închiși refuzi. De ce nu ești tu liber, de ce nu-ți ieși din trupul tău prea frumos? de ce nu ești tu liber și de ce urli sălbatic, încercând să-ți găsești eliberarea în trupurile altora? Ca un sculptor, cu buzele, am vrut să te redau ție cu totul, cum Brâncuși reda zborurile păsărilor lui, cum cu dalta reda feciorie femeilor iubite, în pietrele acestea. Atât de mult te cauți în alții, ca și cum la începutul vieții tale ai fost sfărâmat și acum strângi părticelele mici din fiecare femeie pentru a te reîntregi. Parcă te-ar fi născut fiecare femeie pe care o atragi, parcă o rogi pe fiecare să te nască, să te refacă, din atâtea trupuri poate vei construi o mamă, să te redea ție, când tu zaci ca un zeu, atât de frumos, pierdut în tine. Zaci omule, zaci, ca eu să te pot asista în toată liniștea aceasta fermecătoare și morbidă, ca și cum l-aș păzi ca o nebună pe Dumnezeu mort lângă mine. Cât farmec în ochii lui pierduți și părăsiți, un Dumnezeu absent din el însuși. Când revii printre morții lumii de azi, iar te arunci ca din cascadă în apa altor vieți, te scalzi în toate ale lor, te răcorești până ce hainele ți se lipesc de trup și-ți amintesc din nou de el, trupul tău ca un puzzle, trupul tău de mort frumos ce se vinde ieftin. Să bem toate sticlele, să ne curgă și sânge din cerul gurii de mestecat cioburile sticlelor sparte, să bem până într-atât încât de amarul și săratul nostru sânge, care ne inundă, nu o să mai simțim gustul licorii găsite, pentru care am băut. Dar să bem, să bem, să bem până când nici în trup nu mai zace nimic, nici trupul nu mai este trup, până când paznicul va păzi cataflcul gol în amintirea zeului. Iar tu în toate astea nu ești decât alb și perfect, alb și albastru, alb și fin, alb și blond, alb și absent și cald și pierdut, alb și cu vinișoare albastre, semn că exiști încă în tine, deși te cauți doar în exterior. Iar eu aștept să deschizi ochii...ce oglindă să-ți aduc, în ce râu, în ce mare, în ce infinit să te vezi, ironicule, sensibilule, pragmaticule, irealistule, caldule , absentule, om cu ochi mari ce se dăruie cu totul, cu drag, cu nonșalanță, cu sălbăticie, oricui...până ce zace mereu în somnuri adânci, lipsit de vlagă, visând iar și iar să fie șlefuit de trupurile altora. Atât de șlefuit până la nihilism, până când o să se spună despre tine: în piatra aceea va fi fost un zbor, piatra aceea era infinitul, dar infinitul a fugit de sine, s-a strivit și a murit. Caldule, frumosule.

joi, 5 ianuarie 2012

Crai Nou

Pe cand la cuibu-i pasarea zboara
C-un tipat jalnic ca un suspin
Si, plecand capul sub aripioara,
Pe creanga mica adoarme lin,
Zamfira trista din cort iesise
Si cu ochi umezi lung se uita
La cornul lunii ce se ivise,
Varsand pe frunte-i lumina sa.
De cand in lume gingasa fata
Zambea ca floarea de pe campii,
Numai de soare fu sarutata
Pe sanu-i fraged, pe-ai sai ochi vii.

Parul sau negru ca nori de ploaie
De-a lung pe umeri neted cadea.
Ades copila mandra, vioaie,
De soare-n paru-i se ascundea.

Iar cand pe frunte-i ducea cofita
Cu apa rece de la izvor,
Cand era umeda-a sa gurita
Si-i salta floarea pe sanisor,
Toti trecatorii simteau deodata
O sete mare in pieptul lor;
Beau multa apa, catand la fata,
Si urmau drumul oftand de dor.
Ea canta dulce ca ciocarlia
Ce ciripeste vesel in zori,
Si suna gingas atunci campia
Ca de un freamat de Zburatori.
Ades batranii, stand impreuna
Si ascultand-o pe langa foc,
Trageau cu sortii, noaptea, la luna,
Si vesteau fetei mare noroc.
Dar intr-o seara, sus, pe movila,
O Baba Cloanta, din bobi tragand,
I-a zis cu spaima: Sa fugi, copila,
De strain mandru, cu glasul bland!

De-atunci Zamfira in multe randuri
Vedea o umbra zburand prin nori,
Si toata noaptea sta ea pe ganduri
In doruri tainice, in dulci fiori.
Acum ea, trista, din cort iesise
Si cu ochi umezi lung se uita
La cornul lunii ce se ivise,
Iar glasu-i jalnic asa canta:
Crai-nou, stralucite!
Plansa m-ai gasit,
Cu ganduri mahnite,
Cu chipul cernit.
Inima-mi jeleste,
Dar nu stiu ce vrea;
Nu stiu ce doreste
Inimioara mea.
Caci aude noapte
Freamate de zbor,
S-apoi blande soapte
Ce-i soptesc din nor.
Iar a zilei raza
Cand luceste sus,
Mult apoi viseaza
Visul ce s-a dus.

Crai-nou! vin cu bine,
Cu bine te du,
Dar jalea din mine
Sa nu mi-o lasi, nu!

Sa ma lasi cu salba
De galbeni frumosi,
Cu naframa alba
Si iminii rosi.
Sa ma lasi ferice,
Cu doru-mplinit,
Zburand tu de-aice,
Crai-nou mult iubit!
Iata ca-n valea cea-ntunecata
Un strain mandru atunci trecu,
Auzi glasul, veni indata
Si-n calea fetei pe loc statu.
Blanzi erau ochii, blanda-era fata,
Bland era glasul celui strain!
Caci trecu noaptea, si dimineata
Gasi copila fara suspin.
Trei zile-n urma ea avea salba,
Salba de galbeni pe-al sau grumaz,
Avea pe frunte naframa alba,
Iar flori nici una pe-al sau obraz!

Trei zile-n urma Crai-nou se duse,
Si, cu el, mandrul strain pieri,
Sarmana fata in drum se puse
Si mult il planse, mult il dori!
Trei zile-n urma, colo, pe vale,
Ramase singur un biet mormant!
S-ades de-atunce un glas de jale
Soptind s-aude astfel prin vant:
Tu, ce spui vesel, sus, pe movila,
La cornul lunii tainicu-ti gand,
Cand vine noaptea, fugi, fugi, copila,
De strain mandru, cu glasul bland!

sâmbătă, 16 aprilie 2011


Imi este dor de unii oameni. Imi este dor si pentru ca lucrurile au ramas neterminate, intr-un stadiu nedefinit, in care stim ca exista o relatie mai puternica dincolo de distante morale si fizice , dar totusi nu facem nimic.
Probabil ca acum timpii s-au separat si nu mai coincid ca atunci cand ne-am intalnit.
Dar asta nu imi este de ajuns ca sa nu imi doresc sa ne reintalnim, sa schimbam niste vorbe si cel mai mult sa simtim prezenta.
Sunt clipe in care absenta cuiva este de neinteles si in care suntem oarecum cu mainile legate.
Ce gandesc persoanele la care ne gandim in acele momente? Primesc lipsa noastra? Noi o primim pe a lor?
Cert este ca intre timp ne instrainam de ce eram atunci ...si totusi, ca un roman care se intoarce acasa dupa ce a fost peste hotare si se acomodeaza, incat peste cateva luni o sa i se para ca nu a fost plecat , am putea relua acel suflet de unde l-am lasat si schimbarile ne vor surprinde subtil, non-violent, pe parcurs, acceptandu-le ca pe niste mici observatii pe care s-a intamplat sa nu le remarcam inainte.

Trebuie probabil sa asteptam cu rabdare neintamplatorul din intamplare.

joi, 31 martie 2011

Struguri

Bunica mea implineste 80 de ani in 15 aprilie. M-am intors din Timisoara si desi planificasem pe a doua zi asteptata vizita la ea, m-am hotarat sa merg chiar in aceeasi seara in care ajunsesem.
Ne-am uitat in albumul cu poze al satului sau natal. Imi arata mie si tatalui meu o binecunoscuta poza realizata cand bunica avea doar 18 ani si era in ansamblul de dansuri al satului si imi spune: "aici Tata Nitu mi-a adus struguri. Inca strugurii nu erau copti , dar el mi-a adus niste ciorchini mari de struguri."
Cu ce ramanem dupa viata acasta? Ce ramane cel mai important? au trecut 62 de ani de atunci, fata Aurica s-a casatorit cu tanarul Ioan- Tata Nitu pt noi-, au avut 4 copii, au construit o casa impreuna, au trecut prin nenumarate greutati, unul din copii a murit, altii sunt plecati, nepotii la fel si multe alte evenimente de zi cu zi , toate la fel de importante s-au perindat prin viata lor.
Si din toate cele bune si rele, necazuri si bucurii cat de vie a ramas bucuria aceea simpla, de care si acum bunica e mandra:" aici Tata Nitu mi-a adus struguri!" Cat o fi insemnat pe atunci pentru tanara fata ca Ioan al ei i-a adus niste ciorchini mari, necopti si i i-a daruit ei si nu alteia.
Nu pot sa nu-mi amintesc de cuvintele psalmistului: "Si femeia mea ca o vie roditoare..." si bunica mea, tanara si necoapta s-a casatorit la acea varsta de 18 ani, dupa care a urmat ca bunicul sa plece catana in timp ce ea astepta primul copil, sa ramana orfana de mama, sa coordoneze lucrarile la casa si sa se ocupe de gospodarie.
Micuta, agera, harnica si inteleapta a urmat tot cursul vietii fara sa carteasca, asa am stiut-o eu pe bunica mereu si cu un respect deosebit pentru bunicul, care pesemne nu facea atat de multe practic, insa era capul familiei si era un om inteligent, taran cu gandirea limpede si preocupari intelectuale. Gandirea lui s-a reflectat in modul cum au crescut copiii , deschisi spre lume si spre problemele reale si de demnitate ale vietii. El a murit si ne-a lasat cu amintiri frumoase si cu mandria de a fi din neam de ardeleni. Mandria asta se regasea inscrisa parca pe fruntea aceea inalta, in tonul vocii- pe care il regasesc din cand in cand la unii oameni ce au trait in zona noastra si ii iubesc instantaneu avand impresia ca mi-l aduc pe bunicul din ceruri si ca scopul lor de a trai este pentru cateva momente, doar acela de a mi-l aduce mie pe Tata Nitu.
Mi-e atat de draga povestea acestor tarani care s-au hotarat ca evolutia familiei lor se poate face mutandu-se la oras si au vandut pamanturi pentru un petec de casa in oras. Acesti tarani care din randuiala lor simpla, dar atenta, au tinut 4 copii si au trait o viata alaturi intelegandu-si tacit unul altuia pacatele, nevoile, mandriile si originea. Dragostea lor nu a fost dintre acelea patimase, ci socotita parca dupa neamul ce se putea naste. Bunica a fost ceruta ca femeie harnica, de casa, inteleapta, bunicul a fost dorit ca barbat voinic, inteligent si ager la minte . Au mers intr-o directie amandoi construindu-si existeta in spatiul inconjurator si cu oamenii care in acele vremuri insemnau mult unul altora. Relatiile erau importante pentru ca oamenii erau de nadejde si-ti erau sprijin si era o demnitate inainte pe care te puteai baza.
Bunica mai avea inainte de toate credinta: "Ca fara credinta in Dumnezeu nu facem nimic" sau cum spune ea" Dumnezeu dragutu'ti ajuta, sa te rogi..." asa au trecut anii de munca si s-au casatorit copiii si asa bunica s-a retras in chilioara ei cu Psaltirea mereu deschisa, cu lumanarea pe masuta, cu pozele alb negru ale copiilor si a parintelui Arsenie. Asa sta ea si asteapta vesti, cand se marita fetele, ce ai mai facut cu baiatul acela, cati ani are, e din familie buna, ce lucreaza?
I-o fi frica bunicii ca via se usuca? I-o fi teama ca roadele muncii ei nu vor aduce mai degraba rod? Cumva si noi amanam raspunsul, mie insumi mi-e teama ca la prima veste se va incehia povestea bunicii pentru a incepe povestea cea noua si teama asta o simt cu fiori in tot corpul si acum...mai avem noi oare puterea bunicii, a Auricai de 18 ani? Avem in schimb grija de maine pe care bunica i-o dadea lui Dumnezeu in timp ce mainile ii lucrau. Mai ofera baietii struguri mari necopti ? Este probabil mai la-ndemana punguta sigilata de stafide cumparata de la magazin... si pe deasupra sunt dulci stafidele...
Bunica (mica si zambitoare) m-a asteptat ieri in poarta,la plecare m-a condus: "Doamne ajuta! sa mai vii!" Pesemne nu prea am avut vesti nici de data asta...

joi, 17 martie 2011

Intalnire

este aproape de neinteles momentul in care intalnim anumite persoane in viata noastra.
Neasteptat, la momentul potrivit, aducand viata si multa bucurie, apoi, dupa ce am beneficiat de toate acestea, omul dispare, nevazut. Si luam disparitia lui ca pe ceva firesc, destul de repede revenim la ritmul nostru de viata, desi acum este schimbat, purtand insigna omului intalnit.
Dupa un timp ne dam seama ca a fost cea mai potrivita intalnire, ca a adus cele mai scurte si mai profunde momente de implinire marcate de o iubire neconditionata , neterminata in timp si spatiu. Se va repeta, vor mai trece 1000 de ani? S-ar dilua oare continutul daca acele momente de intalnire s-ar transforma intr-o mie de ani in care sa ne simtim mereu prezenta unul altuia? Nu stim.
Pastram insa familiartitatea tactila a gesturilor noastre, a mainilor, a scurtelor atingeri , dar mai mult plecam la drum purtand in spate privirea celuilalt catre un taram indepartat, aflat parca dincolo de munti, de aer, de moarte. Si apoi urmeaza dorul si neputinta de a mai cuprinde sau de a ne mai lasa prinsi in brate de astfel de clipe,ce se tes parca pe o panza a eternitatii. Si-mi amintesc de panza Penelopei, dar nu, a noastra nu trebuie descusuta pentru ca atat de rar si de incet se tese incat cu greu anticipam eternitatea. Probabil ca la un moment dat o sa ne pierdem fara de timp pe panza asta tesuta in viata reala si o sa ne regasim apoi in eternitatea spre care acum abia nazuim sa privim.
Si totusi, incorsetati de materia trupurilor noastre ezitam sa oferim mai mult, sa ne eliberam sufletul din noi spre a ne darui si altora.

luni, 14 februarie 2011

gânduri despre azi

Am fost la Liceul x. Pe coridor nişte băieţi mi-au spus unde este cancelaria. Am intrat, mi-a răspuns o profesoară că ea este cea pe care o căutam. Am fost vizual dezamăgită, nu aşa mi-aş fi imaginat o profesoară, nu aşa posomorâtă, aşa vopsită, machiată, slăbită de puteri şi parcă fără viaţă. Am întârziat la oră pentru că dânsa era de serviciu. Au intrat alte profesoare , dezamăgite: elevii nu au caiete, sunt dezinteresaţi. O parte din profesoare erau îmbrăcate nepotrivit vârstei, erau prea palide, vopsite şi machiate strident, prea slabe. O altă parte de profesoare dintr-o generaţie ceva mai veche erau doamne plinuţe , parte obişnuite, parte prea masculine, păstrau o rutină în gesturi, măcar , îmi spuneam, au o familie liniştită acasa, au o familie.
Azi femeile nu mai prea au familie. Dar au copii ce se îmbolnăvesc sau se nasc cu anumite boli,nici grave, nici de trect cu vederea.

În clasă mulţi băieţi, spre început interesaţi, subiectul- droguri.
Fete îmbătrânite , feţe schimonosite parcă, mă intimida aproape situaţia, apoi mi-am strâns entuziasmul şi am început să îi îndemn să facem o scenetă, să vedem cine e victima, să ne împărţim pe roluri în medici, prieteni , anturaj nociv, familie.
Elevii glumeau, fără legătură cu piesa, îşi băteau joc unii de alţii, făcând apropouri la colegii lor care poate consumaseră droguri. În final am rămas cu 5 oameni în discuţii, 5 elevi de clasa a 12-a mai interesaţi, mai comunicativi şi am povestit de tot felul de cazuri, de efecte, le împărţisem la început materiale cu ele, apoi de ce mă motivează să fac asta, de cum se comportă ei între ei.
Mi-au spus că da, se fumează în şcoală când sunt profii în pauză...mă aşteptam. Dar fumează aşa ca nişte bleguţi, ca nişte oameni ce nu au speranţe , gânduri, planuri. Nu fumează nici măcar de fiţe ci mai mult de amarul vieţii şi mă gândeam la vârsta lor , la cei 19 ani. Ascultau şi participau tot cei care cunoşteau, care au avut bucuria unor familii mai bune, care nu au căzut, şi ceilalţi?
Pe calculatoare nu aveau instalate programele pentru filme, nu se puteau downloada pt că nu era administratorul care ar fi avut parola pt a putea instala...orele au trecut, 2..nu ştiu ce s-a ales, măcar au rămas cu foile acelea, cu câteva vorbe.
Eu cred că se poate mai bine. Dar de ce aşa profesori de religie? Aşa lipsă de viaţă...unde sunt tinerii de 19 ani?

marți, 11 ianuarie 2011


Cand oamenii devin cu adevarat liberi!

Un poem de Colin Ryan

Vine o vreme in viata oamenilor
Cand nemilosii si nebunii criminali
Care-i conduc pe cei multi
Pentru propriul castig
Fac greseala fatala
De a se bucura prea mult
De distractia lor bolnava.
Si duc prea departe nevoia lor
De ai calca in picioare pe altii
Distrugand orice urma de viata in siguranta
Si luand absolut toate libertatile
Furand ultimele bunuri
Ca oamenii nici sa nu poata avea grija de semenii lor
Amutind vocile lor cu legi corupte
Infrangandu-i cu o guvernare in forta
Unde nu exista dreptate pentru cei inselati
Si oamenii nu mai au la cine sa apeleze
Cand acest joc nebun
este dus asa de departe
Vine o vreme cand
oamenii nu mai au ce pierde.
Acesta este momentul
in care mintile oamenilor sunt eliberate.
Acesta este momentul
in care omul scapa de frica de moarte.
Acesta este momentul
in care omul devine invincibil.
Devine liber sa faca tot ce vrea
Fara teama pentru viata sa
sau pentru viitor.
Va lua in maini destinul
Departe de mainile insangerate ale celor fara suflet
Toate actiunile le va face hotarat
Cu increderea ca trebuie sa faca ceva
Pentru ca nu are viitor
Si cu atat mai marcata
va fi fapta sa.
Caci fiind pus in fata cu exterminarea
si fara nici-o scapare.
Va lua cu el cat mai multi asupritori
Murind cu bucurie intr-un act de altruism
pentru schimbarea viitorului omenirii.
Aceasta zi se apropie
Ca intotdeauna!
Mintile malefice perverse
se autodistrug intotdeauna!
Pe cand setea lor de suferinta
nu va fi potolita niciodata.
Controland pentru paranoia lor
si frica de oameni.
Pentru ca orice om bun
va dobora aceste brute.
Orice om liber
se va sacrifica pentru semenii lui.
Pentru ca un om care nu mai are nimic de pierdut,
ajunge in deplinatatea puterii
[ .. complet imputernicit .. ]
Si este arma cea mai puternica
[ .. invincibila .. ]